Trump și dilemele sale în politica internațională
Fiecare președinte crede că poate schimba lumea, iar Donald Trump are un sentiment de omnipotență personală chiar mai puternic decât predecesorii săi recenți. În analiza dedicată politicii externe a președintelui Trump, se observă că reușitele acestuia în domeniul politicii externe se lasă așteptate, fie că este vorba despre războiul din Ucraina și negocierile cu Vladimir Putin, de războiul tarifelor cu China și Uniunea Europeană sau de conflictul israeliano-palestinian din Gaza.
Lucrurile nu merg prea bine pentru Trump, cel de-al 47-lea președinte al Statelor Unite. Deși poate intimida giganții din domeniul tehnologiei și poate folosi puterea guvernului pentru a influența instituții precum Universitatea Harvard și judecătorii, unii lideri mondiali rămân mai puțin impresionați. Trump continuă să fie ignorat și umilit de președintele rus Vladimir Putin, care sfidează eforturile SUA de a pune capăt războiului din Ucraina. Mass-media rusă îl prezintă pe Trump ca pe un om dur care nu impune consecințe.
De asemenea, Trump a crezut că poate modela China după voia sa, înfruntându-l pe liderul Xi Jinping într-un război comercial. Totuși, a înțeles greșit politica chineză, iar oficialii americani sunt frustrați că China nu și-a respectat angajamentele menite să dezamorseze conflictul comercial. Similar, Trump a cedat în războiul tarifar cu Uniunea Europeană, iar comentatorul Financial Times, Robert Armstrong, a inventat termenul „TACO trade” – „Trump Always Chickens Out” (Trump întotdeauna dă înapoi).
Toată lumea se aștepta ca Trump să fie pe aceeași lungime de undă cu Benjamin Netanyahu. În primul său mandat, i-a oferit prim-ministrului israelian aproape tot ce a vrut. Cu toate acestea, pe măsură ce Trump încearcă să medieze pacea în Orientul Mijlociu, el observă că prelungirea conflictului din Gaza este vitală pentru cariera politică a lui Netanyahu, la fel cum Ucraina este pentru Putin. Ambiția lui Trump de a încheia un acord nuclear cu Iranul frustrează planurile Israelului de a profita de un moment de slăbiciune strategică a Republicii Islamice.
Liderii puternici urmăresc propriile versiuni ale interesului național, care există într-o realitate paralelă și pe linii temporale istorice și actuale diferite de aspirațiile pe termen scurt și tranzacționale ale președinților americani. Majoritatea nu sunt susceptibili la apeluri personale fără contrapartidă. După încercările lui Trump de a-i umili pe președintele ucrainean Volodimir Zelenski și pe președintele sud-african Cyril Ramaphosa în Biroul Oval, atracția Casei Albe este în scădere.
Trump a petrecut luni de zile în campania electorală de anul trecut lăudându-se de relația sa „foarte bună” cu Putin și Xi, despre care credea că va rezolva miraculos problemele geopolitice și economice profunde dintre puterile globale. El nu este primul lider american care suferă de astfel de iluzii. Președintele George W. Bush a privit în ochii lui Putin și „i-a simțit sufletul”, iar Barack Obama l-a disprețuit ca putere regională în declin, numindu-l „copilul plictisit din spatele clasei”. Acest comportament nu a funcționat bine când „copilul plictisit” a anexat Crimeea.
În general, președinții secolului XXI s-au comportat ca niște oameni ai destinului. Bush a venit la putere hotărât să nu acționeze ca polițistul mondial, dar atacurile din 11 septembrie 2001 l-au transformat exact în acesta. A declanșat războaie în Afganistan și Irak, pe care SUA le-a câștigat, dar a pierdut pacea. Obiectivul său eșuat din al doilea mandat, democratizarea lumii arabe, nu a dus nicăieri. Obama a încercat să repare războiul global împotriva terorismului și a călătorit în Egipt pentru a le spune musulmanilor că era timpul pentru „un nou început”. La începutul președinției sale, carisma și trecutul său unic păreau un elixir global.
Joe Biden a călătorit în întreaga lume spunând tuturor că „America s-a întors” după ce l-a dat afară pe Trump din Casa Albă. Totuși, patru ani mai târziu, în parte din cauza propriei sale decizii de a candida pentru un al doilea mandat, America – sau cel puțin versiunea internaționalistă de după Al Doilea Război Mondial – a dispărut din nou. Acum, Trump s-a întors.
Populismul „America First” al lui Trump se bazează pe premisa că SUA au fost jefuite timp de decenii, fără a ține cont de faptul că alianțele și modelarea capitalismului global au făcut-o cea mai puternică națiune din istoria planetei. Jucându-se de-a omul puternic care trebuie ascultat, el risipeste moștenirea și distruge puterea soft a SUA – adică puterea de a convinge – cu beligeranța sa.
Primele patru luni ale președinției Trump, cu amenințările sale tarifare, avertismentele privind expansiunea teritorială a SUA în Canada și Groenlanda și distrugerea programelor globale de ajutor umanitar, arată că și restul lumii are un cuvânt de spus în ceea ce se întâmplă. Până în prezent, liderii din China, Rusia, Israel, Europa și Canada par să fi calculat că Trump nu este atât de puternic pe cât crede, că nu există un preț pentru a-l sfida sau că propria lor politică internă face ca rezistența să fie obligatorie.
