Alegeri prezidențiale 2025: Poveștile uitate ale comunităților montane
În satele izolate din munți, votul devine o tăcere apăsătoare. Oamenii nu mai simt că au parte de schimbare, ci mai degrabă aud ecoul promisiunilor pierdute în timp. Deși ar dori să participe la vot, secțiile de votare se află la zeci de kilometri distanță, iar transportul este o problemă majoră. Singura speranță a comunității este ca cineva să le ofere o mașină pentru a ajunge la vot.
În satul Schitu de Sus, din județul Mehedinți, timpul pare să se fi oprit. Localnicii simt că totul devine din ce în ce mai greu. Oamenii nu mai au încredere că situația se va îmbunătăți. Un localnic afirmă: „Nu, niciodată!”
Bătrânii din satul Schitu de Sus au o legătură fragilă cu civilizația, reprezentată de o cutie poștală, unde postașul aduce, din când în când, cupoanele de pensie sau facturile pentru lumină.
Printre aceștia se numără bunicul Trică, un bărbat de 92 de ani, care trăiește singur de 30 de ani. Deși ar vrea să meargă la vot, secția se află la 40 de kilometri distanță. „Am rămas numai eu cu vecinul, aici. Se zice că speranța moare ultima… Întotdeauna omul speră la mai bine!” spune el.
Întrebat despre distanța până la secția de votare, Trică menționează că aceasta se află la Izvorul Bârzii sau la Balotești, adăugând: „Întotdeauna m-am dus când am fost tânăr. Dar nu pot să mă duc pe jos. Dacă vine cineva cu vreo mașină să ne ducă.”
Alții din sat au aceeași situație. O localnică spune: „E perit satul, domnișoară. Puțină lume, au murit că-s bătrâni, cei tineri au plecat. Nu știm, nu știm. Ce să vă spun, de dus ne-om duce, dar de votat, nu știm.”
Reporterul întreabă despre speranțele lor legate de vot, iar o localnică răspunde: „Cine știe, ce mai știm noi, de unde să știm pe cine să mai alegi, ce să mai faci.” Un alt localnic adaugă: „Nu ne-am hotărât, să vedem dacă ne ducem.” Și în final, se întreabă: „Că se va face ceva. Trăim cu speranțele.”
