Iluzia „raiului” comunist: Ceaușescu, un lider de excepție?
Aproape 36 de ani au trecut de la Revoluția din 1989, care a dus la căderea Regimului Ceaușescu. În ciuda decadelor de libertate și democrație, percepția că „era mai bine” în comunism a crescut în popularitate. Generațiile actuale își formează opinia despre dictatură din povești și frustrările legate de situația economică actuală. Un sondaj INSCOP din 22 iulie arată că 55,8% dintre români consideră că regimul comunist a fost, mai degrabă, un lucru bun pentru România.
Percepția despre Ceaușescu
Printre argumentele celor care privesc cu nostalgie perioada comunistă se află ideea că „Ceaușescu a fost un lider bun”. Această percepție duce la convingeri precum: „înainte era mai puțină corupție”, „România era respectată pe plan extern” sau că țara acționa „exclusiv în interes propriu”. Istoricii contestă aceste afirmații.
Corupția în comunism
Cosmin Popa, istoric, afirmă că „corupția în comunism era structurală, pătrunsă în toate domeniile, de la vârful statului la baza societății”. Mădălin Hodor, alt istoric, completează că „corupția era esența sistemului comunist”, iar „toată lumea dădea șpagă” pentru a supraviețui. Corupția din perioada postdecembristă a fost moștenită din cea comunistă.
Eficiența instituțiilor statului
Potrivit lui Cosmin Popa, instituțiile statului „nu erau eficiente” și „erau în slujba partidului și a dictatorului”. Mădălin Hodor subliniază că „singura instituție din România era Nicolae Ceaușescu”, iar instituțiile existente serveau doar ca ghișee pentru directivele partidului.
România pe scena internațională
Emil Hurezeanu, fost ministru de Externe, notează că România avea probleme interne și externe, iar „politica internă nu putea fi separată de cea externă”. În perioada 1965–1973, sub „primul Ceaușescu”, România a experimentat o formă de emancipare pe plan extern, dar aceasta a fost limitată. Concesiile Occidentului au fost făcute pentru a desprinde România de influența sovietică.
După 1980, însă, România a intrat într-un regim de izolare, iar relațiile privilegiate cu Occidentul au dispărut. Ceaușescu a fost văzut inițial ca o breșă în lagărul comunist, dar „după ce nu a mai fost util, lucrurile s-au terminat abrupt”, explică Mădălin Hodor.
Suveranitatea și dependența României
Emil Hurezeanu subliniază că România nu era o țară suverană, fiind înregimentată în Pactul de la Varșovia și CAER. De exemplu, în anii ’78–’79, România depindea de petrolul iranian, iar după căderea regimului din Iran, Ceaușescu a fost nevoit să apeleze la URSS, ceea ce a dus la crize economice.
Mădălin Hodor afirmă că discursul oficial era „frumos ideologic”, dar în realitate România depindea de resursele externe. Ceaușescu „juca exact cât îi era lanțul de lung să joace”, folosind suveranitatea ca un instrument de control asupra populației.
Concluzie
Percepția asupra lui Ceaușescu ca lider de excepție și a României ca o țară respectată pe plan internațional este contestată de specialiști, care subliniază corupția endemică și dependența economică față de Uniunea Sovietică. Această reevaluare a trecutului comunist reflectă nu doar nostalgii, ci și frustrări legate de realitățile contemporane ale României.
