Rusia și viziunea sa îndrăzneață: Renașterea proiectului idilic al URSS de redirecționare a apelor siberiene
În anii ’70, Uniunea Sovietică a utilizat dispozitive nucleare pentru a încerca redirecționarea apei din râurile siberiene, care se varsă în Oceanul Arctic, înspre Asia Centrală. Proiectul, denumit „Taiga”, s-a soldat cu un mare eșec, dar acum, la 50 de ani de la prima detonare, ideea ar putea fi reluată.
La vest de Munții Ural se află Lacul Nuclear, accesibil doar cu barca pe râurile Kolva și Vișerka. Este un loc cu indicatoare care avertizează asupra pericolului de iradiere. Andrei Fadeev, un blogger din Perm, a descris apa lacului ca fiind transparentă, dar dozimetrul său a arătat niveluri de radiații superioare celor normale.
Lacul s-a format pe 23 februarie 1971, când au fost detonate simultan trei dispozitive nucleare îngropate la 127 de metri adâncime, fiecare având o putere de explozie de aproximativ 15 kilotone TNT. Aceste explozii au fost parte dintr-un program sovietic de „explozii nucleare pașnice”, care a durat două decenii.
Scopul testului era excavarea unui canal uriaș care să lege râul Peciora de Kama, un afluent al Volgăi, permițând astfel redirecționarea apei dinspre Oceanul Arctic în regiunile mai populate din Asia Centrală. Proiectul includea mii de kilometri de canale și rezervoare interconectate, având ca obiectiv devierea cursului mai multor râuri siberiene.
În ciuda încercărilor de a ascunde experimentul, exploziile au fost detectate în țări îndepărtate, precum Suedia și Statele Unite, care au acuzat Moscova de încălcarea Tratatului de interzicere parțială a testelor nucleare din 1963.
După jumătate de secol, Lacul Nuclear a devenit o curiozitate turistică, dar rămâne o amintire a eforturilor extraordinare ale Kremlinului. Ideea de a redirecționa apa din râurile rusești a fost discutată cu un secol înainte de exploziile nucleare, în special pentru a salva Marea Aral, care a secat din cauza supraexploatării.
În anii ’70 și ’80, URSS a investit sume mari în proiecte de redirecționare a apei, implicând aproape 200 de institute de cercetare și 68.000 de persoane. Planurile includeau un canal de 1.500 de kilometri, prin care se dorea transferul a până la 10% din apa din râurile Ob și Irtiș în Asia Centrală.
Criticile asupra proiectului au crescut, culminând cu dezastrul de la Cernobîl din 1986, care a dus la anularea proiectului de inversare a cursului râurilor de către premierul Mihail Gorbaciov. Deși proiectul era aproape de implementare, costurile ridicate și resursele insuficiente au contribuit la abandonul său.
Ideea de redirecționare a apei nu a dispărut complet. În 2008, primarul Moscovei, Iuri Lujkov, a publicat o carte în care propunea reluarea proiectului. Recent, doi cercetători ruși au argumentat că progresele științifice fac acum proiectul mai realizabil și că acesta s-ar alinia noii doctrine geopolitice a Moscovei, mai apropiate de China.
Istoricul Paul Josephson a subliniat că Rusia, ca imperiu de resurse, ar putea colabora cu China pentru a transfera apă din Siberia în regiunile agricole din nordul Chinei.
